Posted by Mi-am zis să încep anul cu un articol pe blog, cu speranța că am s-o țin tot așa; însă, mai mult decât atât, am să inaugurez o nouă categorie, numită „știință și filozofie„, ca să poți citi și tu ce fac gândurile mele atunci când nu au ce face. Iar primul episod este despre realitatea virtuală.
Dar mai întâi să ne întoarcem puțin în 2010, la filmul Inception. Ți-l poți reaminti? Da, exact acela în care niște tipi „binevoitori” pătrund în profunzimea subconștientului cuiva pentru a implanta o idee, folosindu-se pentru asta de visul din visul din visul… ai prins ideea. Interesant este că, după un anumit punct, este din ce în ce mai greu să îți dai seama care este realitatea. Un pic înspăimântător este faptul că mi s-a întâmplat ceva asemănător, să visez că visez și mă trezesc, apoi să mă trezesc cu adevărat; am pățit asta de 2 ori și o dată a fost un coșmar.
Revenind la realitatea virtuală și la abundența ochelarilor specifici, am făcut câțiva pași mentali într-un viitor în care această tehnologie este mult mai prezentă atât la nivel individual, cât și la nivel de societate. Mai exact, m-am gândit că ar putea exista închisori în care VR-ul ar fi alternativa condamnărilor pentru cei care au comis fapte grave, pentru a priva societatea reală de ei, însă nu și pe ei de o societate; un fel de șansă de reabilitare. Cel mai probabil nu vor putea să își construiască ei înșiși realitatea virtuală în care să fie închiși, ci va fi folosită una făcută de personalul instituției și foarte probabil va fi făcută tot după regulile de „afară”.
Intriga e următoarea: având în vedere că există foarte mulți recidiviști, sunt foarte mari șansele ca personajul principal nenumit al poveștii de mai sus să fie și el. Iar, pentru că realitatea virtuală în care este închis este făcută conform realității, ar putea beneficia și acolo de o condamnare în VR. Problema e, ca și în cazul Inception, că după un prag, granițele dintre realități se diluează foarte mult, ceea ce ar putea să strice și mai mult prin creier. Și iată cum ceva menit să ajute infractorul ar putea, de fapt, să îi cauzeze și mai mult rău.
Am ajuns la un paradox, știu. Dar nu am scris că voi răspunde la vreo întrebare existențială, ba chiar dimpotrivă, am să te fac să îți pui și mai multe. Am să te fac să îmi pui la îndoială sănătatea mentală, dar nu înainte de a te îndoi de propria ta sănătate mentală. Cam ăsta e scopul noii categorii de pe blog. Cum ți se pare că mă descurc, pentru început?